bad boys

Am gasit pe blogul Claudiei o postare interesanta despre femei si barbati.

De ce fetele sunt atrase de baietii "rai" ?

De ce fetele/femeile cuminti si linistite sunt atrase de baieti/barbati ,,rai''? E simplu. Un barbat ,,rau'', pare de necrezut, dar inspira siguranta. Instinctul ii spune femeii cuminti ca acel barbat nu se v-a teme sa o apere de vreo agresiune venita din partea oricui, pentru ca emana mereu putere fizica. Toti barbatii rai au o conditie fizica relativ fibroasa sau daca nu, atunci precis au mereu prin preajma, la nevoie, doi, trei prieteni dispusi sa sara in ajutor. Apoi barbatul ,,rau'' nu e niciodata plicticos. Alaturi de el, femeia cuminte e mereu in priza, fie ca il verifica mai tot timpul, fiind convinsa ca nu e usa de biserica, fie ca experimenteaza alaturi de el senzatii care, pana a-l intalni pe el, i se pareau degradante, de la fumat, la un pahar in plus de alcool, de la nopti pierdute la sexul oral. Femeia cuminte gaseste la un barbat ,,rau'' siguranta materiala, pentru ca el, desi ea nu stie cum naiba face si ce invarte, are intotdeauna bani. Iar daca femeia cuminte mai are si ceva creier,atunci finalul e cu happy end, mai devreme sau mai tarziu, el obosit de viata de ,,golan' 'se cuminteste, molipsindu-se de la ea. Dar banii va stii intotdeauna sa-i faca ...


Am mai intalnit aceasta idee, si de aceea va invit la o dezbatere.

Umanism vs. Umanitate

Pornind de la postarea anterioară mi-am zis să duc lucrurile ceva mai departe, dincolo de frămîntările noastre despre moralitate, sentimente sau raţiune, spre supravieţurirea noastră ca specie dar să rămîn cumva în registrul din acel post. Nu, n-am să pornesc de la cine ştie ce misticisme, de la probabilităţi ştiinţifice care prevăd că omenirea va fi distrusă de o cometă sau un asteroid gigant şi nici de la certitudinea că peste nu ştiu cîte miliarde de ani, Soarele nostru se va transforma în novă iar sistemul solar va deveni praf cosmic.

O să mă menţin în spectrul social dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, mai exact în spectrul demografic. Populaţia Terrei se apropie vertiginos de 7 miliarde şi va continua să crească (necontrolat, dacă mă întrebaţi pe mine; în natură, suprapopularea unui areal geografic este ţinută sub control prin legi nescrise). Unii spun că resursele planetei sunt limitate şi e clar că nu pot fi suficiente decît pentru un anumit număr de oameni pentru ca aceştia să trăiască decent. Foametea tot mai răspîndită pe glob ar putea fi un indiciu că ne apropiem de acel număr sau poate chiar l-am depăşit. Însă sunt alte voci ce zic că foametea există fiindcă 2-3% din populaţia lumii deţine 90% din resursele ei. Mai nou, se speculează că "celebra" gripă porcină este începutul unei exterminări în masă necesară pentru a "ajusta" populaţia după resursele care vor deveni insuficiente în maxim 50 de ani.

Dincolo de toate aceste ipoteze/speculaţii vreau să ştiu ce credeţi voi.

Faptul că resursele planetei noastre sunt limitate reprezintă o realitate sau totul este doar o manipulare ce serveşte unor interese obscure? Adică, de fapt, am putea trăi fără probleme chiar 100 de miliarde dacă ne-am manifesta umanismul din noi.

Dacă omenirea ar fi confruntată cu o iminentă extincţie (nu luăm în calcul cauzele) credeţi că umanismul ar putea salva umanitatea?


Întrebările sunt extreme, ştiu, dar cu prima, cel puţin, ne vom confrunta în viitorul nu foarte îndepărtat.

PS: Pentru cei nelămuriţi, Robotul Uman este Saturnianul :)

o intrebare ...


Stateam ieri la povesti cu sora mea. E asistenta medicala. Printre altele, imi povestestea despre un caz ciudat. O colega, medic, are o sora cu sindrom Down. Cei cat de cat familiarizati cu medicina, cunosc ca sindromul Down este o afectiune genetica, o malformatie degenerativa prin care aproape toate functiile organismului sunt date de la inceput peste cap. Vezi aici. Copiii cu acest sindrom sunt practic condamnati din nastere la o viata de suferinta. Sora respectivei colege are 38 de ani si o multitudine de afectiuni, cea mai grava fiind o malformatie la nivelul inimii, cu implicatii, de la oxigenarea creierului, pana la circulatia periferica. O ingrijesc parintii ei. Nu a mai iesit din casa de opt ani. E intr-o stare de permanenta somnolenta si se pare ca in cativa ani se va stinge.

Cand aud de asemenea cazuri, mi se strange inima. Ma gandesc la cat de putin au unii nevoie sa traiasca si sa se bucure, iar noua, celor sanatosi, nu ne mai ajunge nimic sa fim fericiti. Ce este viata ? Cum este posibil, ca unora Dumnezeu sa le dea totul, iar altora nimic ?
Dincolo de indignare, as vrea sa aduc in discutie aspectul etic al problemei.
Mi s-a intamplat candva sa am o dezbatere aprinsa cu un personaj feminin, referitor la dreptul nostru de a determina existenta altora. Mai precis, se punea intrebarea, ce-ar face daca la nasterea copilului sau s-ar constata ca acesta sufera de o maladie incurabila ? Raspunsul ei a fost urmatorul: "Nu pot sa iau viata unui suflet !".
Intrebarea pe care am pus-o atunci, o pun si acum: Putem oare sa condamnam un suflet la suferinta vesnica ? Si nu numai a lui, ci si a celor sin jur ? Iar in partea opusa se afla o alta intrebare: Putem sa luam viata cuiva ?.
Am intalnit foarte multe pareri pro si contra. Multi spun ca daca Dumnezeu a vrut sa se nasca un copil bolnav, atunci se vor impaca cu soarta. Care soarta, cea de a privi suferinta celui drag ? De multe ori nu e vorba de o suferinta fizica. Un copil handicapat va fi izolat de societate; i se va taia din start accesul la multe din bucuriile si oportunitatile celor sanatosi. Imaginati-va, ce e in sufletul unui copil, cand este luat in ras de ceilalti, marginalizat si altele asemeni.
Mi se pare ca pe umerii parintelui apasa o mare raspundere.
Va propun o dezbatere pe aceasta tema.

Pot intra în conflict dreptatea şi libertatea individuală ?

Pentru a răspunde acestei întrebări aş începe prin a pune în evidenţă ceea ce a afirmat Karl Jaspers şi anume că " nimic nu trebuie considerat inevitabil (...). De noi depinde ceea ce va fi şi anume de fiecare individ, cu toate că nici un individ separat nu decide cursul istoriei."
Una dintre experienţele umane fundamentale este experienţa constrângerii. Existenţa oamenilor este, într-o mare măsură, o permanentă confruntare cu diverse feluri de constrângeri.
Primordiale sunt, în mod evident, constrângerile fiziologice, impuse fiecărui om de necesităţile funcţionării normale a propriului organism. Conştientizarea acestor constrângeri i-a făcut pe cei mai vechi gânditori să asemuiască trupul omenesc cu o carceră în care este închis sufletul. Metafora carcerei este menită să sugereze lipsa fatală de libertate a sufletului omenesc, obligat să suporte în permanenţă constrângerile fiziologice impuse de trup. Acestora li s-au adăugat constrângerile sociale şi cele politice. Evoluţia spirituală a umanităţii a acordat treptat un loc tot mai important constrângerilor morale. În acelaşi timp, credinţa religioasă, statornică, de multe milenii, a vieţii individului şi comunităţii, a exercitat neîncetat constrângeri specifice. La nivel intelectual, dezvoltarea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a creat constrângeri logice şi conceptuale.
Experienţa acestor constrângeri i-a pus pe oameni în contact cu necesitatea, cu ceea ce este obligatoriu, cu ceea ce limitează libertatea.
Necesitatea îşi face simţită prezenţa în viaţa oamenilor ca Destin. Destinul, în concepţia lui Marcus Aurelius desemnează " ceea ce este scris să se întâmple ", adică un curs fatal de evenimente ce poate fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Omul apare astfel ca fiind supus unei necesităţi fatale, manifestate prin împrejurări care impun alegeri tragice şi sacrificii ceea ce-l împiedică să-şi realizeze toate scopurile. Astfel, Aurelius mai afirma şi că a fi liber nu înseamnă a putea obţine tot ceea ce doreşti, ci a nu dori ceea ce nu poţi obţine, a aspira numai la ceea ce este realizabil." Aflăm chiar şi secretul libertăţii din scrierile sale, care nu stă în dominarea necesităţii, ci în dominarea propriilor dorinţe şi aspiraţii.
Preocuparea pentru înţelegerea esenţei umane a permis antropologiei filosofice să "redescopere" două dimensiuni fundamentale ale personalităţii - afectivitatea şi voliţia.
Dacă începând din antichitate şi până în epoca raţionalismului clasic, tendinţa dominantă a fost aceea de a privi omul exclusiv sau cu precădere ca pe o fiinţă înzestrată cu şi condusă de raţiune, începând din secolul al XVIII-lea şi mai ales din secolele următoare se dezvoltă teorii filosofice care prezintă omul ca fiinţă dominată de afect şi dorinţe. Această nouă tendinţă a fost încurajată şi de empirişti care au subliniat că omul este o fiinţă sensibilă, condusă de afecte. Raţionalistii se conduceau după principiul că "gândirea subiectivă este activitatea noastră cea mai adâncă"(Hegel) în timp ce empirismul afirmase net prin David Hume că " raţiunea este şi trebuie să fie doar roaba pasiunilor".
Înţelegând omul ca fiind fiinţă condusă orbeşte de propria sa voinţă, Schopenhauer va contesta existenţa libertăţii. Dimpotrivă, Nietzsche şi Sartre vor susţine că nu există pentru om nici un fel de constrângeri fatale.
Creştinismul pentru a da răspuns la multe întrebări problematice în ce priveşte această libertate a omului de a alege între bine şi rău, a dezvoltat doctrina liberului arbitru. Conform acesteia, Dumnezeu nu numai că l-a creat pe om, dar l-a şi înzestrat cu liber arbitru şi raţiune.
Ideea de a raporta libertatea umană atât la Raţiune, cât şi la Necesitate, idee fundamentală în opera lui Spinoza, a fost preluată de iluminişti şi dezvoltată în cadrul filozofiei politice din sec. XVIII- XIX. Acum, prin corelaţia libertate - necesitate se înţelege nu atât legile naturii cât legile juridice. Această corelaţie va sta şi la baza ideii statului " de drept", în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se subordonează nici unei alte voinţe subiective, ci numai necesităţii sociale obiective exprimate de legile statului.
Rousseau, Kant considerau că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor.
În cadrul diverselor doctrine politice utopice, corelaţia libertate - raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională bazată pe egalitate, echilibru şi dirijare deliberată.
Şi în alte concepţii din sec. al XIX-lea corelaţia libertate - raţiune conduce la etatism, adică la subordonarea societăţii faţă de stat. Pentru Hegel, voinţa individuală a omului se identifică cu pasiunea subiectivă şi interesul particular, în timp ce statul reprezintă Raţiunea obiectivă şi interesul general, moralitatea. Astfel, statul are o "misiune" superioară de îndeplinit - aceea dea a satisface interesul general - şi individual trebuie să i se supună necondiţionat. Conform acestei teorii scopul statului şi al conducerii politice este doar acela de a apăra drepturile şi libertăţile individuale. Restul eseului îl găsiţi aici. Aştept impresii ! :)

am o dilema !

Am o dilema.
Mi s-a intamplat, mai demult, sa asist la o discutie pe tema unei mosteniri. Cel care povestea, cu destula vehementa, sustinea ca a fost inselat de catre neamuri. Pe scurt, o matusa, in ultimii ani de viata a fost ajutata cu mai mult zel de catre unul din nepoti. Precizez ca actiunea s-a desfasurat la tara, iar nepotul cu pricina isi avea casa langa. Copiii respectivei matusi locuiau la oras si nu puteau sa vina atat de des.
Dupa ce matusa a incetat din viata, s-a pus pe masa subiectul mostenirii. Din punct de vedere legal e absurd, insa in spatele scenei s-a desfasurat o lupta aprinsa. Cel care a ingrijit-o, povestitorul, a avut pretentia, din punctul lui de vedere justificata, sa ceara o parte mai mare din mostenire. Nu mai stiu ce a facut, a adus martori, a incercat sa deschida proces etc. Nu cred ca a reusit ceva pana la urma.
Dar nu acesta e dilema, ci as vrea sa va intreb, credeti ca pretentia lui a fost intemeiata ?

Mi-am adus aminte de alta, de data asta o confesiune a unei amice. Aceasta fusese maritata. Intamplator ii cunosteam povestea. Pe scurt, s-a maritat cu un tip bogat, cu mai multi ani in urma, si in cele din urma au ajuns la divort. Au impartit averea pe dindoua, desi ea nu contribuise cu nimic. I-am spus: "Mai, ti se pare normal sa nu vi cu nimic si sa pleci cu jumatate ?". Replica ei m-a pus pe ganduri. "Da, mi se pare normal, pentru ca am fost alaturi de el atatia ani. Mi-am sacrificat cei mai frumosi ani din viata !". Cand am spus ca ea nu a participat cu nimic, chiar este adevarat. Pur si simplu nu a adus niciun aport material relatiei lor, multumindu-se cu sublimul rol de casnica. In schimb au un copil sanatos si destept.

Ce parere aveti, a fost corect ?

Relatia de cuplu

Am citit cu mare interes postarile generate de subiectul anterior, iubirea, foarte frumos exprimate de Rontziki, Lolita, Pheideas si captivantele eseuri ale Anielei Minu. Si fara sa ma indepartez prea tare de acest subiect, am continuat cu o dezbatere asupra relatiei de cuplu. Sunt cateva idei pe care le-am adunat intr-o postare despre un subiect amplu, important pentru fiecare din noi.
......
Am privit intotdeauna admirativ cuplurile care radiau de iubire, care pareau ca plutesc undeva deasupra lumii acesteia, ca nu mai au nevoie de nimic si de nimeni, tot universul reprezentandu-l persoana de langa el. Mi se parea ca nimic nu ar putea interveni intr-un astfel de cuplu, cum sa esueze un cuplu din prea multa iubire? Si dupa un timp, aflam cu stupoare ca s-au despartit . Si nu vorbesc de cupluri la a caror baza a stat doar atractia fizica, ci sentimente. Explicatia mi-a dat-o un profesor de sociologie, in facultate, spunandu-ne intr-un curs ca, pericolul intr-o relatie de cuplu este pierderea propriei individualitati. Adica sa te identifici atat de mult cu cealalta persoana incat sa uiti cine esti. Dorintele lui sa devina dorintele tale, sa nu mai ai propria dorinta. E iubire. E un sentiment ce vine din suflet, e minunat sa ai astfel de momente intr-o relatie, cu conditia sa nu-ti ingropi propria individualitate. Sa nu uitam ca intr-o relatie sunt 2 individualitati distincte, cu puncte comune..dar totusi diferiti.
.....
Relatia se construieste in timp, pornind de la iubire si adaugand respect, incredere, intimitate. De ce ne implicam intr-o relatie..pentru a fi mai fericiti. Daca numai iubirea ne-ar face fericiti…am putea trai singuri…iubind, neasteptand nimic in schimb. Insa prin natura noastra umana avem diverse nevoi, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, nevoile sexuale, nevoia de comunicare. In mare s-ar putea distinge trei laturi, latura sexuala a unei relatii, latura mentala si latura spirituala. Aceasta delimitare e orientativa, pentru ca toate aceste laturi se intrepatund, insa exista oameni axati mai mult pe latura mentala, altii pe latura spirituala, altii pe cea sexuala. Fericirea, implinirea unui cuplu, presupune compatibilitate in toate aceste aspecte. Daca unul din ele nu e implinit apre un gol…care va fi umplut intr-un fel sau altul.
......
E minunat sa inveti unul de la altul si sa evoluezi impreuna. Pentru a merge impreuna pe un drum, trebuie sa-l tii pe celalat langa tine si in acelasi timp sa-i acorzi libertatea de a fi el insusi. Nu e usor lucru…pentru ca de multe ori incercam sa impunem ceea ce credem noi ca e bine, sa-l transformam pe celalalt dupa felul nostru de a fi. In acelasi timp, daca nu-i acorzi celuilalt ceea ce are nevoie, automat il indepartezi de tine.
.....
O relatie implinita pentru mine o imbinare de prietenie, iubire si sex, in aceasta ordine a importantei. As vrea sa mai mentionez, ca apreciez o relatie nu neaparat prin rezistenta ei in timp, ci prin satisfactia care o ofera. Important intr-o relatie e sa-ti gasesti fericirea, implinirea, chiar daca depui eforturi pentru asta si astepti, nu sa ramai doar impreuna cu pretul fericirii.

Intreaga postare o gasiti aici.

dragoste cu nabadai


De ce iubim ? Ce anume ne face sa iubim ? Ce se intampla in interiorul nostru cand iubim ? Ce anume din afara noastra poate declansa iubirea ? Sunt intrebari care m-au preocupat si sunt convins ca voi gasi multe raspunsuri interesante in viitor.
Candva am spus ca iubim frumosul si dispretuim uratul. Oare cat de adevarata este aceasta afirmatie ? In primul rand, frumosul si uratul sunt notiuni relative. Stiti ca "e frumos ce-mi place mie", sau ce pentru mine, e urat pentru celalalt. Si mai cred ca iubirea reprezinta rezonanta materiei, a mintii si trupului, la frumos. Nu cred ca reactia trupului nostru, a mentalului, este mai speciala in cazul iubirii, decat orice alta reactie la frumos in general.
...
Iubirea e placere, traire in detaliu, compatibilitate si comunicare la nivel celular si mental. Iubirea e ... totul. Iubirea e frumoasa. Iubirea e zambet si bucurie. E transformare, renastere si izvor de viata.
Dar oare de ce este nevoie pentru ca iubirea sa se intample ? De ce nu iubim pe oricine, oricand, si il iubim numai pe acela ... ? Pentru ca "acela", pentru noi, are ceva special.
...
Stiati ca poti iubi si uratul ? :)) Adica iubesti la celalalt, exact ce urasti la tine cel mai mult.
Sa va dau un exemplu. Agresivitatea, in general, este o trasatura neconvenabila pentru majoritatea dintre noi, pornind de la violenta fizica, si terminand cu cea mentala, verbala etc. Ei bine, exista oameni care desi detesta agresivitatea in orice alt context, iubesc agresivitatea potentialului partener de viata. Sunt atrase de agresivitate, considereand-o, in cazul barbatului, o dovada a potentei si masculinitatii sale - macho. Ele vor aprecia mai putin un partener (partenera) tandru, grijuliu, ocrotitor, bonom si linistit, si mai mult unul care va mentine o permanenta stare de "conflict", cu multa adrenalina. Asa sunt ele modelate. Ceva din patternul lor respecta probabil un alt pattern ce vine din trecut. Sau poate ca e genetic.
...
Astept pareri.:)
Cer in special parerea unei prietene bune, psiholog de profesie. :)

Gasiti toata postarea aici.

Rontziki despre iubire:

Provocata si intrigata de postarea lui Pheideas, ca si de comentarii, m-am decis sa "tratez" si eu iubirea. N-o sa-i dau aspirina si nici n-o s-o ung cu rivanol, ca am invatat eu ca nu prea s-a gasit medicament sa ne vindece de ea :)
.....
Pot face o lista cu calitati, cu trasaturi care imi plac la cineva pe care iubesc, e foarte simplu sa gasesti motive pentru care iubesti, dar asta nu inseamna nimic. Orice incercare de a raspunde la "de ce iubesti?" imi suna a generalizare cat se poate de falsa in raport cu ceea ce simt,i pentru ca, atunci cand te indragostesti nu cauti motive sa te indragostesti, ci pur si simplu se intampla si apoi, poate, cauti niste "de ce"-uri asa...pentru distractie sau pentru ca ratiunea n-are ce face si pune intrebari fara nici o relevanta :) Oricat de irational ar suna, iubesc pentru ca iubesc si atat.
.....
Cum ar putea incapea intr-o lista enumerarea trasaturilor unui om, impreuna cu atitudini, gesturi, ticuri chiar, cu o multime de inflexiuni ale vocii care te impresioneaza, cu nenumarate idei, ganduri, sentimente pe care le descoperi intr-un om? Ce raspunsuri poate primi "de ce iubesti?" cand ai impresia ca fiecare gest e deosebit, cand o manifestare, poate caraghioasa, vazuta cu ochii mintii, devine una cat se poate de simpatica sau cand ti se pare ca fiecare privire e altfel? Cum am putea sa spunem "iubesc pentru ca..." altfel decat "il iubesc pentru ca e el" sau "o iubesc pentru ca e ea"?
...
O iubire acceptata de ratiune fara nici o cartire, de fapt, nu e iubire...sa iubesti niste calitati si sa accepti niste defecte este un bilant contabil in care activul sunt calitatile si pasivul este reprezentat de defecte, iar asta este doar suprematia ratiunii care iti dicteaza ce sa simti si, cu o simtire ceva mai usor de manipulat, rezultatul este un surogat de iubire, indusa de ratiune pentru ca si pentru ca si pentru ca....n motive stabilite neuronal, dar doar atat :)
...
In concluzie, iubirea e un soi de "nebunie", care incepe cu o lupta intre ratiune si simtire, continua cu o capitulare a ratiunii, pentru ca, fara aceasta capitulare. nu am vorbi de iubire...dupa care ratiunea isi revine, se scutura de praf si, neavand puterea sa mai impuna conditii, incearca intai sa se dumireasca ce s-a intamplat, e de bine, e de rau...daca va constata ca simtirea nu a fost chiar neinspirata si va zice macar "mda, ai si tu dreptate sa-ti placa", se incheie un armistitiu, ratiunea ne permite sa ne lasam prada simtirii, ba chiar o mai incurajeaza, ii mai da cate un bobarnac cand exagereaza si s-au creat premisele pentru ceva frumos si rezistent.

Gasiti intreaga poveste aici

despre increderea in oameni

Increderea reprezinta suportul pe care se construieste relatia noastra cu cei din jur. Increderea se castiga greu si se pierde repede.
Increderea este un sentiment. Este sentimentul de liniste, de siguranta pe care il avem alaturi de oameni, de tovarasul de drum cu care te incumeti sa pleci departe, de prietenul langa care dormi, langa consoarta caruia ii incredintezi viata.
Am avut ocazia sa stau la povesti cu oameni, pentru care increderea e ca vremea de afara - schimbatoare. Adica, acum e soare, voie buna, explozie de incredere, apoi brusc se innoreaza si ploua cu grindina si vorbe. Apoi iar iese soarele.
...
Cand judecam un om si ii acordam increderea, cred ca ar trebui sa tinem cont de tot ce a facut omul acela. Daca ne intereseaza in mod special, n-avem decat sa facem cercetari, si apoi sa deschidem gura. Ma rog, se pare ca deschisul gurii, pentru unii e asa, o necesitate.:)

Ce parere aveti ?
Ce legatura exista intre iubire si incredere ?
Cum ati experimentat increderea, in relatii de prietenie, conjugale etc.

Postarea originala o gasiti aici

fly2sky a spus:

Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.
Mai mult aici

Sa fim noi insine...o provocare?!

Pentru ca dezbaterile noastre pe tema conventional vs neconventional, conformism vs nonconformism au atins foarte des ideea de "a fi noi insine", mi-am zbatut creierii si am scris despre asta...va avertizez: am scris muuult :))

Nu, nu este leapsa :), v-o propun doar ca tema de dezbatere...bineinteles, daca cineva vrea sa preia tema si s-o trateze pe larg, abia astept sa vad si alte viziuni...

Niste fragmente din ce-am scris eu:

Sa fim noi insine inseamna, ca si rezultat, sa gandim si sa decidem noi pentru noi, indiferent daca este vorba de a actiona in acord cu niste cai deja batatorite, observate si preluate de la altii, sau intr-o maniera noua, proprie. Este mai putin important daca faci exact ceea ce fac si ceilalti sau daca faci exact ce critica ceilalti sau cum fac numai cativa, atata timp cat treci prin filtrul gandirii proprii ceea ce faci si alegi parcursul care ti se potriveste, pe care ti-l doresti si pe ale carui consecinte ti le asumi.

Lasand la o parte disecarile si analiza in detaliu a ce inseamna si cum ajungem la a fi noi insine, eu leg foarte mult capacitatea de a actiona conform propriului for interior de increderea in sine. Poate ca exact "increderea in sine" ar ar fi trebuit sa se numeasca postarea, pentru ca ea este baza la "sa fim noi insine" si pentru ca am constatat ca intreaga viata se invarte in jurul ei si exista un puternic determinism intre increderea in sine si felul in care traim.

Din interactiunea mea cu ceilalti, oameni de toate felurile, mare parte mult mai inteligenti si cu mai multa experienta de viata decat mine, care, desi in contradictie cu parerile si actiunile mele in anumite contexte, au sfarsit prin a-mi impartasi punctul de vedere sau cel putin a-l accepta si respecta, am invatat ceva foarte important: ceilalti nu ne judeca numai dupa ce facem, ne judeca in mare parte si dupa ce credem despre ceea ce facem, dupa atitudinea noastra fata de propriile fapte...mai mult aici

Trădarea unui prieten

Indiferent cum mă vor trata prietenii, eu voi rămâne mereu aceeaşi.

De puţine ori în viaţă am strigat după ajutor, pentru că, în general, am preferat să nu îmi fac obligaţii, şi să nu depind de nimeni, atâta timp cât pot să mă descurc singură.
Dar zilele trecute, a fost o excepţie. Eram disperată.
Aveam nevoie de sprijinul unui prieten.
Fostul soţ- cu care am rămas prieteni- a încercat să mă ajute, dar nu îndeplinea condiţiile.
- De ce nu-l rogi pe Gabi, mi-a spus.
Gabi, nu-mi era prieten foarte bun dar nici o cunoştiinţă.
Atunci mi-am adus aminte: cu un an în urmă, mă întâlnisem din întâmplare cu el, la un furnizor comun.
Avea ochii umezi. L-am întrebat ce-i cu el şi mi-a povestit, izbucnind în plâns, că într-o săptămână executorul le vor lua casa, pentru că nu reuşiseră să plătească ratele la timp.
Îmi imaginam că trebuie să fie cumplit să te trezeşti cu executorul la uşă şi lucrurile-n stradă. Aşa ceva era strigător la cer şi nu putea să se întâmple.
L-am ajutat, fără să stau prea mult pe gânduri, să-şi recupereze casa.
Pentru că...dacă nu ajuţi un prieten la necaz, atunci când?
După cum spuneam, aveam nevoie de ajutor, zilele trecute.
L-am sunat, m-am întâlnit cu el şi i-am povestit despre ce este vorba.
A început să strâmbe din nas şi mi-a spus că se mai gândeşte.
Nu-mi venea să cred! Se mai gândeşte!
Deja ştiam răspunsul, dar totuşi l-am sunat ca să mă conving cât tupeu are şi ce motiv găseşte.
Răspunsul nu mi-a înşelat aşteptările...doar gestul lui.
Mi-a părut rău că m-am umilit. Cred că tot singură îmi voi rezolva problemele.
Nu voi regreta niciodată că l-am ajutat, fiindcă n-am făcut-o pentru el, ci pentru conştiinţa mea.




Am crezut că am un prieten bun pe net.
Un prieten care ştiam că este undeva, acolo în umbră şi mă ocroteşte, în amintirea a tot ceea ce a fost frumos şi pur între noi.
Am crezut în oameni şi iar m-am înşelat.
Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris pe un anumit site, unde era înscris şi el.
Clonţoasă cum sunt, nu m-am putut abţine să nu comentez anumite aspecte care m-au deranjat.
Ca urmare, am fost luată în corzi şi mi s-au aruncat vorbe foarte grele şi dureroase, de către "sfatul de bătrâni" al site-ului.
În loc să-mi ia apărarea, s-a ascuns în şezlongul lui ca un iepuraş, cu sexul, pardon, cu morcovul în gură.
Nici măcar în ultimul ceas nu s-a arătat, atunci când, tot din vina lui am fost acuzată şi mi s-a blocat contul.
Eu asta nu prea înţeleg: să faci declaraţii de dragoste prin poezii şi clipuri, iar când este momentul să-ţi dovededeşti sentimentele, ocrotind persoana iubită, te ascunzi după id-uri şi nick-uri.
Ce uşor se transformă iubirea în ură!

despre nonconformism

Iata ce a scris Pheideas

A fi nonconformist

Conventionalul se bazeaza pe cunoastere, comparare, clasificare si ce e mai important, raportarea continua la majoritate si minoritate. Si nu este nimic peiorativ in a face asta.
Neconventionalul de azi este conventionalul de maine. Oamenii neconventionali sunt avantgardistii, cei care se incapataneza sa fie altfel decat majoritatea. Cei mai multi sunt ganditori si isi exprima neconventionalul in scris. Altii au curaj si epateaza. Eu privesc nonconformismul mai mult ca pe o forma de revolta interioara fata de vechi, si o neacceptare a lozincilor de genul: "Asa trebuie sau toti fac asa !".
Consider ca in fiecare exista un “pui de drac”.
Cred ca pentru cei mai multi sunt un neconventional, iar pentru restul, sunt un tip obisnuit. Si mai cred ca a-ti dori cu orice pret sa fii neconventional, doar pentru a da bine in ochii celorlalti, implica o mare doza de stupiditate si conventional. Neconventionalul adevarat este batut cu pietre, nu adulat de multime. ... mai mult aici

Iata ce a scris Rontziki

Un om obisnuit despre neconventional

Goana dupa neconventional a devenit de fapt ceva mult prea obisnuit, oamenii dorindu-si prea mult sa iasa in evidenta, sa fie neconventionali, incat probabil sa fii conventional devine adevarata provocare si te face sa pari "altfel".
Avem tendinta de a considera conventionale categoriile din care nu facem parte si de a le considera, instinctiv, neconventionale pe cele din care facem parte, avand impresia (pretentia!) ca ele numara putini membri, pentru ca o astfel de abordare ne ofera iluzia de originalitate si unicitate. Cu totii am resimtit cel putin intr-un moment asta si poate ca nevoia de a ne incadra in "neconventional" vine din nevoia de justificare a existentei proprii printr-o conduita unica, "altfel", eventual generatoare de realizari marcante.
Nu contest ca exista un miraj al neconventionalismului si, mai mult sau mai putin constient, foarte multi isi doresc sa fie neconventionali, sa cunoasca si sa se asocieze cu oameni neconventionali, dar eu personal nu prea inteleg de ce. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu neconventionala sau nonconformista. ... mai mult aici

Iata ce a scris Lolita

Nonconformism versus conformism

Suntem la un moment dat constrânşi de aceste convenţii, sau dogme, ce pot fi simplificate uneori doar la rutină şi cred că singurul nonconformism, văzut de unii drept avangardă porneşte din spiritul fiecăruia. Nimeni nu ne poate îngrădi mintea şi e singurul "tărâm" unde putem fi liberi să naştem opinii şi scântei din care se poate construi convenţionalul de mâine. Suntem prizonierii propriei minţi, nu ai sorţii şi de aici porneşte înfrânarea uneori bruscă a unor idei avangardiste. Instituţionalizarea duce la conformism, obiceiurile şi uzanţele la fel. Într-un fel am fost o rebelă de când mă ştiu, deşi cei care mă cunosc ar spune contrariul. De cele mai multe ori din "ordinar" răsare o sămânţă de extraordinar care dă rod cu ajutorul imaginaţiei, creativităţii, originalităţii.
... mai mult aici

Iata ce a scris Saturnianul


Am putea fi cu toţii exclusiv nonconformişti? Să zicem că da! Asta ar duce la anarhie şi implicit la destrămarea nucleului social. Dar şi la dispariţia… nonconformismului. Pentru că TOŢI ne-am comporta la fel, deci unde ar mai fi nonconformismul? Într-o atare situaţie, ar deveni nonconformişti cei care s-ar purta conformist. Paradoxal, nu? E funcţie de situaţie şi din ce parte a baricadei priveşti lucrurile.
Să vă dau un exemplu plastic de consecinţă a unui nonconformism exclusiv şi total? Vă dau! Ştiţi ce se întîmplă cînd organele coprului uman încep să cedeze pe rînd şi omul moare? Fiecare celulă a organismului decide să fie exclusiv nonconformistă şi se instalează anarhia. ... mai mult aici

Iata ce a scris Fly2Sky

Cred ca exista in fiecare din noi intr-o anumita masura si ne place sa credem ca avem ceva numai al nostru, ca suntem deosebiti, mai altfel decat altii. Nonconformismul e legat de curaj, de incredere in sine, de inteligenta, de creativitate, de dorinta de exprimare.
Daca n-ar exista nonconformism, am face totul asa cum a fost facut pana acum, n-am evolua, am ramane pe loc. Incepem prin a fi conformisti, umblam pe cai batatorite si apoi ne desprindem, gasim ceva nou. Acel ceva nou se va batatori din nou de altii, si tot asa. Numai ca sa aduci ceva nou, trebuie intai sa cunosti bine ceea ce exista, altfel ceea ce ti se pare ca ai descoperit e posibil sa fii descoperit altii inaintea ta. Mai precizez ca acel ceva nou trebuie sa fie superior vechiului pentru a evolua.
La urma urmei avem oricand posibilitatea de a a alege, daca alegem calea batatorita e pentru ca noi consideram ca e buna, nu pentru ca “asa trebuie”. Consider ca trebuie sa ne ghidam dupa propriile noastre conceptii si valori, sa fim noi insine, nu sa traim intr-un anume mod pentru ca asa trebuie sau sau de gura lumii.
Despre mine, imi place sa ma consider o noncoformista, prin simplul fapt ca nu-mi plac regulile, nu-mi plac prejudecatiile, nu-mi plac conceptiile invechite, nu-mi place sa generalizez.Pe plan social nu-mi manifest prea mult nonconforsmismul prin atitudine, imbracaminte asa ca persoanele care nu ma cunosc prea bine poate nu ar spune asta despre mine. Si nu fac asta probabil pentru ca nu imi place sa atrag atentia asupra mea. ... mai mult aici

Iata ce a scris Delfilina

Judecăţile de valoare se sprijină pe anumite preferinţe arbitrare; prin urmare, etichetarea unui om ca fiind conformist/nonconformist nu poate avea valoare absolută. În plus, conformistul de azi e nonconformistul de ieri – dacă ne gândim că majoritatea oamenilor manifestă acum un apetit aproape exacerbat pentru extra-ordinar - aşa că însuşi criteriul de evaluare devine circumstanţial (vezi, de pildă, concepţia lui Foucault). Concluzia generală ar fi aceea că problema conformismului ar trebui pusă în termeni de autenticitate. Pentru mine sunt mai importante motivaţiile unui gest decât modul de proiectare a lui în exterior. Autenticitatea nu se conformează; ea pur şi simplu acceptă sau respinge. Tocmai de-asta, tirada asta despre convenţionalism îmi miroase-a vorbărie goală. Eu cred că cel mai important, pentru noi înşine, e să ne asumăm cu sinceritate şi în spiritul libertăţii personale, propriile valori şi convingeri – de orice factură. Nu să ni le formăm prin import necritic, ci să le dobândim prin efort, pentru a le putea apăra mai apoi. ... mai mult aici