am o dilema !

Am o dilema.
Mi s-a intamplat, mai demult, sa asist la o discutie pe tema unei mosteniri. Cel care povestea, cu destula vehementa, sustinea ca a fost inselat de catre neamuri. Pe scurt, o matusa, in ultimii ani de viata a fost ajutata cu mai mult zel de catre unul din nepoti. Precizez ca actiunea s-a desfasurat la tara, iar nepotul cu pricina isi avea casa langa. Copiii respectivei matusi locuiau la oras si nu puteau sa vina atat de des.
Dupa ce matusa a incetat din viata, s-a pus pe masa subiectul mostenirii. Din punct de vedere legal e absurd, insa in spatele scenei s-a desfasurat o lupta aprinsa. Cel care a ingrijit-o, povestitorul, a avut pretentia, din punctul lui de vedere justificata, sa ceara o parte mai mare din mostenire. Nu mai stiu ce a facut, a adus martori, a incercat sa deschida proces etc. Nu cred ca a reusit ceva pana la urma.
Dar nu acesta e dilema, ci as vrea sa va intreb, credeti ca pretentia lui a fost intemeiata ?

Mi-am adus aminte de alta, de data asta o confesiune a unei amice. Aceasta fusese maritata. Intamplator ii cunosteam povestea. Pe scurt, s-a maritat cu un tip bogat, cu mai multi ani in urma, si in cele din urma au ajuns la divort. Au impartit averea pe dindoua, desi ea nu contribuise cu nimic. I-am spus: "Mai, ti se pare normal sa nu vi cu nimic si sa pleci cu jumatate ?". Replica ei m-a pus pe ganduri. "Da, mi se pare normal, pentru ca am fost alaturi de el atatia ani. Mi-am sacrificat cei mai frumosi ani din viata !". Cand am spus ca ea nu a participat cu nimic, chiar este adevarat. Pur si simplu nu a adus niciun aport material relatiei lor, multumindu-se cu sublimul rol de casnica. In schimb au un copil sanatos si destept.

Ce parere aveti, a fost corect ?

Relatia de cuplu

Am citit cu mare interes postarile generate de subiectul anterior, iubirea, foarte frumos exprimate de Rontziki, Lolita, Pheideas si captivantele eseuri ale Anielei Minu. Si fara sa ma indepartez prea tare de acest subiect, am continuat cu o dezbatere asupra relatiei de cuplu. Sunt cateva idei pe care le-am adunat intr-o postare despre un subiect amplu, important pentru fiecare din noi.
......
Am privit intotdeauna admirativ cuplurile care radiau de iubire, care pareau ca plutesc undeva deasupra lumii acesteia, ca nu mai au nevoie de nimic si de nimeni, tot universul reprezentandu-l persoana de langa el. Mi se parea ca nimic nu ar putea interveni intr-un astfel de cuplu, cum sa esueze un cuplu din prea multa iubire? Si dupa un timp, aflam cu stupoare ca s-au despartit . Si nu vorbesc de cupluri la a caror baza a stat doar atractia fizica, ci sentimente. Explicatia mi-a dat-o un profesor de sociologie, in facultate, spunandu-ne intr-un curs ca, pericolul intr-o relatie de cuplu este pierderea propriei individualitati. Adica sa te identifici atat de mult cu cealalta persoana incat sa uiti cine esti. Dorintele lui sa devina dorintele tale, sa nu mai ai propria dorinta. E iubire. E un sentiment ce vine din suflet, e minunat sa ai astfel de momente intr-o relatie, cu conditia sa nu-ti ingropi propria individualitate. Sa nu uitam ca intr-o relatie sunt 2 individualitati distincte, cu puncte comune..dar totusi diferiti.
.....
Relatia se construieste in timp, pornind de la iubire si adaugand respect, incredere, intimitate. De ce ne implicam intr-o relatie..pentru a fi mai fericiti. Daca numai iubirea ne-ar face fericiti…am putea trai singuri…iubind, neasteptand nimic in schimb. Insa prin natura noastra umana avem diverse nevoi, nevoia de apreciere, de protectie, de siguranta, nevoile sexuale, nevoia de comunicare. In mare s-ar putea distinge trei laturi, latura sexuala a unei relatii, latura mentala si latura spirituala. Aceasta delimitare e orientativa, pentru ca toate aceste laturi se intrepatund, insa exista oameni axati mai mult pe latura mentala, altii pe latura spirituala, altii pe cea sexuala. Fericirea, implinirea unui cuplu, presupune compatibilitate in toate aceste aspecte. Daca unul din ele nu e implinit apre un gol…care va fi umplut intr-un fel sau altul.
......
E minunat sa inveti unul de la altul si sa evoluezi impreuna. Pentru a merge impreuna pe un drum, trebuie sa-l tii pe celalat langa tine si in acelasi timp sa-i acorzi libertatea de a fi el insusi. Nu e usor lucru…pentru ca de multe ori incercam sa impunem ceea ce credem noi ca e bine, sa-l transformam pe celalalt dupa felul nostru de a fi. In acelasi timp, daca nu-i acorzi celuilalt ceea ce are nevoie, automat il indepartezi de tine.
.....
O relatie implinita pentru mine o imbinare de prietenie, iubire si sex, in aceasta ordine a importantei. As vrea sa mai mentionez, ca apreciez o relatie nu neaparat prin rezistenta ei in timp, ci prin satisfactia care o ofera. Important intr-o relatie e sa-ti gasesti fericirea, implinirea, chiar daca depui eforturi pentru asta si astepti, nu sa ramai doar impreuna cu pretul fericirii.

Intreaga postare o gasiti aici.

dragoste cu nabadai


De ce iubim ? Ce anume ne face sa iubim ? Ce se intampla in interiorul nostru cand iubim ? Ce anume din afara noastra poate declansa iubirea ? Sunt intrebari care m-au preocupat si sunt convins ca voi gasi multe raspunsuri interesante in viitor.
Candva am spus ca iubim frumosul si dispretuim uratul. Oare cat de adevarata este aceasta afirmatie ? In primul rand, frumosul si uratul sunt notiuni relative. Stiti ca "e frumos ce-mi place mie", sau ce pentru mine, e urat pentru celalalt. Si mai cred ca iubirea reprezinta rezonanta materiei, a mintii si trupului, la frumos. Nu cred ca reactia trupului nostru, a mentalului, este mai speciala in cazul iubirii, decat orice alta reactie la frumos in general.
...
Iubirea e placere, traire in detaliu, compatibilitate si comunicare la nivel celular si mental. Iubirea e ... totul. Iubirea e frumoasa. Iubirea e zambet si bucurie. E transformare, renastere si izvor de viata.
Dar oare de ce este nevoie pentru ca iubirea sa se intample ? De ce nu iubim pe oricine, oricand, si il iubim numai pe acela ... ? Pentru ca "acela", pentru noi, are ceva special.
...
Stiati ca poti iubi si uratul ? :)) Adica iubesti la celalalt, exact ce urasti la tine cel mai mult.
Sa va dau un exemplu. Agresivitatea, in general, este o trasatura neconvenabila pentru majoritatea dintre noi, pornind de la violenta fizica, si terminand cu cea mentala, verbala etc. Ei bine, exista oameni care desi detesta agresivitatea in orice alt context, iubesc agresivitatea potentialului partener de viata. Sunt atrase de agresivitate, considereand-o, in cazul barbatului, o dovada a potentei si masculinitatii sale - macho. Ele vor aprecia mai putin un partener (partenera) tandru, grijuliu, ocrotitor, bonom si linistit, si mai mult unul care va mentine o permanenta stare de "conflict", cu multa adrenalina. Asa sunt ele modelate. Ceva din patternul lor respecta probabil un alt pattern ce vine din trecut. Sau poate ca e genetic.
...
Astept pareri.:)
Cer in special parerea unei prietene bune, psiholog de profesie. :)

Gasiti toata postarea aici.

Rontziki despre iubire:

Provocata si intrigata de postarea lui Pheideas, ca si de comentarii, m-am decis sa "tratez" si eu iubirea. N-o sa-i dau aspirina si nici n-o s-o ung cu rivanol, ca am invatat eu ca nu prea s-a gasit medicament sa ne vindece de ea :)
.....
Pot face o lista cu calitati, cu trasaturi care imi plac la cineva pe care iubesc, e foarte simplu sa gasesti motive pentru care iubesti, dar asta nu inseamna nimic. Orice incercare de a raspunde la "de ce iubesti?" imi suna a generalizare cat se poate de falsa in raport cu ceea ce simt,i pentru ca, atunci cand te indragostesti nu cauti motive sa te indragostesti, ci pur si simplu se intampla si apoi, poate, cauti niste "de ce"-uri asa...pentru distractie sau pentru ca ratiunea n-are ce face si pune intrebari fara nici o relevanta :) Oricat de irational ar suna, iubesc pentru ca iubesc si atat.
.....
Cum ar putea incapea intr-o lista enumerarea trasaturilor unui om, impreuna cu atitudini, gesturi, ticuri chiar, cu o multime de inflexiuni ale vocii care te impresioneaza, cu nenumarate idei, ganduri, sentimente pe care le descoperi intr-un om? Ce raspunsuri poate primi "de ce iubesti?" cand ai impresia ca fiecare gest e deosebit, cand o manifestare, poate caraghioasa, vazuta cu ochii mintii, devine una cat se poate de simpatica sau cand ti se pare ca fiecare privire e altfel? Cum am putea sa spunem "iubesc pentru ca..." altfel decat "il iubesc pentru ca e el" sau "o iubesc pentru ca e ea"?
...
O iubire acceptata de ratiune fara nici o cartire, de fapt, nu e iubire...sa iubesti niste calitati si sa accepti niste defecte este un bilant contabil in care activul sunt calitatile si pasivul este reprezentat de defecte, iar asta este doar suprematia ratiunii care iti dicteaza ce sa simti si, cu o simtire ceva mai usor de manipulat, rezultatul este un surogat de iubire, indusa de ratiune pentru ca si pentru ca si pentru ca....n motive stabilite neuronal, dar doar atat :)
...
In concluzie, iubirea e un soi de "nebunie", care incepe cu o lupta intre ratiune si simtire, continua cu o capitulare a ratiunii, pentru ca, fara aceasta capitulare. nu am vorbi de iubire...dupa care ratiunea isi revine, se scutura de praf si, neavand puterea sa mai impuna conditii, incearca intai sa se dumireasca ce s-a intamplat, e de bine, e de rau...daca va constata ca simtirea nu a fost chiar neinspirata si va zice macar "mda, ai si tu dreptate sa-ti placa", se incheie un armistitiu, ratiunea ne permite sa ne lasam prada simtirii, ba chiar o mai incurajeaza, ii mai da cate un bobarnac cand exagereaza si s-au creat premisele pentru ceva frumos si rezistent.

Gasiti intreaga poveste aici

despre increderea in oameni

Increderea reprezinta suportul pe care se construieste relatia noastra cu cei din jur. Increderea se castiga greu si se pierde repede.
Increderea este un sentiment. Este sentimentul de liniste, de siguranta pe care il avem alaturi de oameni, de tovarasul de drum cu care te incumeti sa pleci departe, de prietenul langa care dormi, langa consoarta caruia ii incredintezi viata.
Am avut ocazia sa stau la povesti cu oameni, pentru care increderea e ca vremea de afara - schimbatoare. Adica, acum e soare, voie buna, explozie de incredere, apoi brusc se innoreaza si ploua cu grindina si vorbe. Apoi iar iese soarele.
...
Cand judecam un om si ii acordam increderea, cred ca ar trebui sa tinem cont de tot ce a facut omul acela. Daca ne intereseaza in mod special, n-avem decat sa facem cercetari, si apoi sa deschidem gura. Ma rog, se pare ca deschisul gurii, pentru unii e asa, o necesitate.:)

Ce parere aveti ?
Ce legatura exista intre iubire si incredere ?
Cum ati experimentat increderea, in relatii de prietenie, conjugale etc.

Postarea originala o gasiti aici

fly2sky a spus:

Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.
Mai mult aici

Sa fim noi insine...o provocare?!

Pentru ca dezbaterile noastre pe tema conventional vs neconventional, conformism vs nonconformism au atins foarte des ideea de "a fi noi insine", mi-am zbatut creierii si am scris despre asta...va avertizez: am scris muuult :))

Nu, nu este leapsa :), v-o propun doar ca tema de dezbatere...bineinteles, daca cineva vrea sa preia tema si s-o trateze pe larg, abia astept sa vad si alte viziuni...

Niste fragmente din ce-am scris eu:

Sa fim noi insine inseamna, ca si rezultat, sa gandim si sa decidem noi pentru noi, indiferent daca este vorba de a actiona in acord cu niste cai deja batatorite, observate si preluate de la altii, sau intr-o maniera noua, proprie. Este mai putin important daca faci exact ceea ce fac si ceilalti sau daca faci exact ce critica ceilalti sau cum fac numai cativa, atata timp cat treci prin filtrul gandirii proprii ceea ce faci si alegi parcursul care ti se potriveste, pe care ti-l doresti si pe ale carui consecinte ti le asumi.

Lasand la o parte disecarile si analiza in detaliu a ce inseamna si cum ajungem la a fi noi insine, eu leg foarte mult capacitatea de a actiona conform propriului for interior de increderea in sine. Poate ca exact "increderea in sine" ar ar fi trebuit sa se numeasca postarea, pentru ca ea este baza la "sa fim noi insine" si pentru ca am constatat ca intreaga viata se invarte in jurul ei si exista un puternic determinism intre increderea in sine si felul in care traim.

Din interactiunea mea cu ceilalti, oameni de toate felurile, mare parte mult mai inteligenti si cu mai multa experienta de viata decat mine, care, desi in contradictie cu parerile si actiunile mele in anumite contexte, au sfarsit prin a-mi impartasi punctul de vedere sau cel putin a-l accepta si respecta, am invatat ceva foarte important: ceilalti nu ne judeca numai dupa ce facem, ne judeca in mare parte si dupa ce credem despre ceea ce facem, dupa atitudinea noastra fata de propriile fapte...mai mult aici

Trădarea unui prieten

Indiferent cum mă vor trata prietenii, eu voi rămâne mereu aceeaşi.

De puţine ori în viaţă am strigat după ajutor, pentru că, în general, am preferat să nu îmi fac obligaţii, şi să nu depind de nimeni, atâta timp cât pot să mă descurc singură.
Dar zilele trecute, a fost o excepţie. Eram disperată.
Aveam nevoie de sprijinul unui prieten.
Fostul soţ- cu care am rămas prieteni- a încercat să mă ajute, dar nu îndeplinea condiţiile.
- De ce nu-l rogi pe Gabi, mi-a spus.
Gabi, nu-mi era prieten foarte bun dar nici o cunoştiinţă.
Atunci mi-am adus aminte: cu un an în urmă, mă întâlnisem din întâmplare cu el, la un furnizor comun.
Avea ochii umezi. L-am întrebat ce-i cu el şi mi-a povestit, izbucnind în plâns, că într-o săptămână executorul le vor lua casa, pentru că nu reuşiseră să plătească ratele la timp.
Îmi imaginam că trebuie să fie cumplit să te trezeşti cu executorul la uşă şi lucrurile-n stradă. Aşa ceva era strigător la cer şi nu putea să se întâmple.
L-am ajutat, fără să stau prea mult pe gânduri, să-şi recupereze casa.
Pentru că...dacă nu ajuţi un prieten la necaz, atunci când?
După cum spuneam, aveam nevoie de ajutor, zilele trecute.
L-am sunat, m-am întâlnit cu el şi i-am povestit despre ce este vorba.
A început să strâmbe din nas şi mi-a spus că se mai gândeşte.
Nu-mi venea să cred! Se mai gândeşte!
Deja ştiam răspunsul, dar totuşi l-am sunat ca să mă conving cât tupeu are şi ce motiv găseşte.
Răspunsul nu mi-a înşelat aşteptările...doar gestul lui.
Mi-a părut rău că m-am umilit. Cred că tot singură îmi voi rezolva problemele.
Nu voi regreta niciodată că l-am ajutat, fiindcă n-am făcut-o pentru el, ci pentru conştiinţa mea.




Am crezut că am un prieten bun pe net.
Un prieten care ştiam că este undeva, acolo în umbră şi mă ocroteşte, în amintirea a tot ceea ce a fost frumos şi pur între noi.
Am crezut în oameni şi iar m-am înşelat.
Cu ceva vreme în urmă, m-am înscris pe un anumit site, unde era înscris şi el.
Clonţoasă cum sunt, nu m-am putut abţine să nu comentez anumite aspecte care m-au deranjat.
Ca urmare, am fost luată în corzi şi mi s-au aruncat vorbe foarte grele şi dureroase, de către "sfatul de bătrâni" al site-ului.
În loc să-mi ia apărarea, s-a ascuns în şezlongul lui ca un iepuraş, cu sexul, pardon, cu morcovul în gură.
Nici măcar în ultimul ceas nu s-a arătat, atunci când, tot din vina lui am fost acuzată şi mi s-a blocat contul.
Eu asta nu prea înţeleg: să faci declaraţii de dragoste prin poezii şi clipuri, iar când este momentul să-ţi dovededeşti sentimentele, ocrotind persoana iubită, te ascunzi după id-uri şi nick-uri.
Ce uşor se transformă iubirea în ură!

despre nonconformism

Iata ce a scris Pheideas

A fi nonconformist

Conventionalul se bazeaza pe cunoastere, comparare, clasificare si ce e mai important, raportarea continua la majoritate si minoritate. Si nu este nimic peiorativ in a face asta.
Neconventionalul de azi este conventionalul de maine. Oamenii neconventionali sunt avantgardistii, cei care se incapataneza sa fie altfel decat majoritatea. Cei mai multi sunt ganditori si isi exprima neconventionalul in scris. Altii au curaj si epateaza. Eu privesc nonconformismul mai mult ca pe o forma de revolta interioara fata de vechi, si o neacceptare a lozincilor de genul: "Asa trebuie sau toti fac asa !".
Consider ca in fiecare exista un “pui de drac”.
Cred ca pentru cei mai multi sunt un neconventional, iar pentru restul, sunt un tip obisnuit. Si mai cred ca a-ti dori cu orice pret sa fii neconventional, doar pentru a da bine in ochii celorlalti, implica o mare doza de stupiditate si conventional. Neconventionalul adevarat este batut cu pietre, nu adulat de multime. ... mai mult aici

Iata ce a scris Rontziki

Un om obisnuit despre neconventional

Goana dupa neconventional a devenit de fapt ceva mult prea obisnuit, oamenii dorindu-si prea mult sa iasa in evidenta, sa fie neconventionali, incat probabil sa fii conventional devine adevarata provocare si te face sa pari "altfel".
Avem tendinta de a considera conventionale categoriile din care nu facem parte si de a le considera, instinctiv, neconventionale pe cele din care facem parte, avand impresia (pretentia!) ca ele numara putini membri, pentru ca o astfel de abordare ne ofera iluzia de originalitate si unicitate. Cu totii am resimtit cel putin intr-un moment asta si poate ca nevoia de a ne incadra in "neconventional" vine din nevoia de justificare a existentei proprii printr-o conduita unica, "altfel", eventual generatoare de realizari marcante.
Nu contest ca exista un miraj al neconventionalismului si, mai mult sau mai putin constient, foarte multi isi doresc sa fie neconventionali, sa cunoasca si sa se asocieze cu oameni neconventionali, dar eu personal nu prea inteleg de ce. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu neconventionala sau nonconformista. ... mai mult aici

Iata ce a scris Lolita

Nonconformism versus conformism

Suntem la un moment dat constrânşi de aceste convenţii, sau dogme, ce pot fi simplificate uneori doar la rutină şi cred că singurul nonconformism, văzut de unii drept avangardă porneşte din spiritul fiecăruia. Nimeni nu ne poate îngrădi mintea şi e singurul "tărâm" unde putem fi liberi să naştem opinii şi scântei din care se poate construi convenţionalul de mâine. Suntem prizonierii propriei minţi, nu ai sorţii şi de aici porneşte înfrânarea uneori bruscă a unor idei avangardiste. Instituţionalizarea duce la conformism, obiceiurile şi uzanţele la fel. Într-un fel am fost o rebelă de când mă ştiu, deşi cei care mă cunosc ar spune contrariul. De cele mai multe ori din "ordinar" răsare o sămânţă de extraordinar care dă rod cu ajutorul imaginaţiei, creativităţii, originalităţii.
... mai mult aici

Iata ce a scris Saturnianul


Am putea fi cu toţii exclusiv nonconformişti? Să zicem că da! Asta ar duce la anarhie şi implicit la destrămarea nucleului social. Dar şi la dispariţia… nonconformismului. Pentru că TOŢI ne-am comporta la fel, deci unde ar mai fi nonconformismul? Într-o atare situaţie, ar deveni nonconformişti cei care s-ar purta conformist. Paradoxal, nu? E funcţie de situaţie şi din ce parte a baricadei priveşti lucrurile.
Să vă dau un exemplu plastic de consecinţă a unui nonconformism exclusiv şi total? Vă dau! Ştiţi ce se întîmplă cînd organele coprului uman încep să cedeze pe rînd şi omul moare? Fiecare celulă a organismului decide să fie exclusiv nonconformistă şi se instalează anarhia. ... mai mult aici

Iata ce a scris Fly2Sky

Cred ca exista in fiecare din noi intr-o anumita masura si ne place sa credem ca avem ceva numai al nostru, ca suntem deosebiti, mai altfel decat altii. Nonconformismul e legat de curaj, de incredere in sine, de inteligenta, de creativitate, de dorinta de exprimare.
Daca n-ar exista nonconformism, am face totul asa cum a fost facut pana acum, n-am evolua, am ramane pe loc. Incepem prin a fi conformisti, umblam pe cai batatorite si apoi ne desprindem, gasim ceva nou. Acel ceva nou se va batatori din nou de altii, si tot asa. Numai ca sa aduci ceva nou, trebuie intai sa cunosti bine ceea ce exista, altfel ceea ce ti se pare ca ai descoperit e posibil sa fii descoperit altii inaintea ta. Mai precizez ca acel ceva nou trebuie sa fie superior vechiului pentru a evolua.
La urma urmei avem oricand posibilitatea de a a alege, daca alegem calea batatorita e pentru ca noi consideram ca e buna, nu pentru ca “asa trebuie”. Consider ca trebuie sa ne ghidam dupa propriile noastre conceptii si valori, sa fim noi insine, nu sa traim intr-un anume mod pentru ca asa trebuie sau sau de gura lumii.
Despre mine, imi place sa ma consider o noncoformista, prin simplul fapt ca nu-mi plac regulile, nu-mi plac prejudecatiile, nu-mi plac conceptiile invechite, nu-mi place sa generalizez.Pe plan social nu-mi manifest prea mult nonconforsmismul prin atitudine, imbracaminte asa ca persoanele care nu ma cunosc prea bine poate nu ar spune asta despre mine. Si nu fac asta probabil pentru ca nu imi place sa atrag atentia asupra mea. ... mai mult aici

Iata ce a scris Delfilina

Judecăţile de valoare se sprijină pe anumite preferinţe arbitrare; prin urmare, etichetarea unui om ca fiind conformist/nonconformist nu poate avea valoare absolută. În plus, conformistul de azi e nonconformistul de ieri – dacă ne gândim că majoritatea oamenilor manifestă acum un apetit aproape exacerbat pentru extra-ordinar - aşa că însuşi criteriul de evaluare devine circumstanţial (vezi, de pildă, concepţia lui Foucault). Concluzia generală ar fi aceea că problema conformismului ar trebui pusă în termeni de autenticitate. Pentru mine sunt mai importante motivaţiile unui gest decât modul de proiectare a lui în exterior. Autenticitatea nu se conformează; ea pur şi simplu acceptă sau respinge. Tocmai de-asta, tirada asta despre convenţionalism îmi miroase-a vorbărie goală. Eu cred că cel mai important, pentru noi înşine, e să ne asumăm cu sinceritate şi în spiritul libertăţii personale, propriile valori şi convingeri – de orice factură. Nu să ni le formăm prin import necritic, ci să le dobândim prin efort, pentru a le putea apăra mai apoi. ... mai mult aici