Despre orgoliu

Sunt momente in viata noastra cand inevitabil ne lovim de orgoliu, de obicei de orgoliul altora, pentru ca acela il vedem mai bine, acela ne deranjeaza sau ne raneste. Mai putin insa ne dam seama ca in fiecare din noi este o doza de orgoliu, care uneori se dezvolta ca raspuns la orgoliul altora, sau care ii afecteaza pe ceilalti si ii determina sa ne raspunda cu aceeasi moneda.

E orgoliul un lucru bun sau rau? S-ar parea ca ego-ul nostru are nevoie de o anumita cantitate de orgoliu , insa, pe masura ce influenta acestuia asupra noastra creste, face rau altora, iar la un moment dat se intoarce si impotriva noastra. In ce masura devine un lucru rau? Ce facem cu orgoliul nostru si cum raspundem la orgoliul celor din jurul nostru?

Dar mai intai sa precizez la ce se refera orgoliul, pentru ca este folosit in diverse contexte si interpretat in mai multe feluri. 

Dex-ul spune despre orgoliu asa:
„Orgoliu = Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine insusi, despre valoarea si importanta sa sociala; ingamfare, vanitate, suficienta, trufie.”

Iar pentru a face distinctia necesara intre mandrie si orgoliu, am gasit o foarte buna explicatie in Mândrie şi prejudecata de Jane Austen 

"Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi de cele mai multe ori aceste cuvinte sunt tratate drept sinonime. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere de sine, în vreme ce orgoliul este legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi."

Mandria presupune o constientizare a propriilor valori , o buna cunoastere de sine, recunoasterea calitatilor si acceptarea defectelor. Mandria ne ajuta se ne pastram demnitatea in fata altora, sa nu ne consideram inferiori si sa dobandim incredere in noi. Demnitatea tine si de respectarea unor principii pe care fiecare si le stabileste. Insa atunci cand raportandu-ne la altii, ne consideram mai buni, mai valorosi si oarecum superiori, devenim orgoliosi. Uitam ca suntem diferiti, ca nimeni nu e perfect, si ca toti avem capacitatea de a deveni mai buni.

Orgoliul se naste din dorinta de a te pozitiona favorabil in raport cu ceilalti, pentru a te simti mai bine, pentru a-ti satisface ego-ul. Oamenii orgoliosi, cu o foarte buna parere despre ei  par a avea foarte multa incredere in sine, insa aceasta incredere e de multe ori artificiala, impusa cu ajutorul mentalului, nu vine din interior  si  fapt ascunde neincrederea, frica. Un om impacat cu el insusi, care-si constientizeaza caltatile si defectele, isi asuma sentimentele pozitive si negative, nu mai are nevoie de aceasta lupta, de aceasta dorinta de a domina, de a fi perceput ca un om puternic, de a dovedi altora ca este mai bun, ca are dreptate, ca rationeaza corect.

Orgoliul tine mai mult de sfera rationalului, mentalului, si presupune o anihilare a sentimentelor. Perceptia este ca sentimentele te fac mai slab, vulnerabil iar ratiunea si orgoliul mai puternic.

Sintetizand, ideile ce imi vin in minte legate de orgoliu ar fi:
- Orgoliul te impiedica sa te cunosti mai bine.
- Orgoliul te impiedica sa devii mai bun, sa iubesti.
- Orgoliul e in stransa legatura cu egoismul.
- Orgoliul e folosit pentru a domina.
- Orgoliul te face sa te simti mai puternic.
- Desi s-ar parea ca orgoliul apare din prea multa incredere in sine e tocmai invers, apare mai degraba din frica, din dorinta de a te impune.
- Orgoliul nu te lasa sa vezi cand gresesti si prin urmare te impiedica sa te perfectionezi, sa progresezi.
     
Oamenii orgoliosi ne produc diverse reactii : uneori ne atrag intr-un mod greu de explicat, alteori ii detestam pentru rautatea si egoismul lor, uneori ne ranesc, alteori poate suntem invidiosi ca nu suntem ca ei, ii putem considera oameni puternici sau slabi, incapabili de sentimente. Pot fi oameni  inteligenti si cu multe alte calitati, pot fi oameni cu gandire limitata, dar care se cred buricul pamantului, insa sub orice forma il gasim, orgoliul ne provoaca tendinta este de a raspunde cu orgoliu. Acea doza de orgoliu pe care toti o avem in noi si pe care o constientizam sau nu, se poate dezvolta ca reactie la orgoliul altora sau se poate diminua prin iubire si daruire. Ne dam seama sau nu, multe din actiunile noastre sau ale celor din jurul nostru sunt legate de orgoliu. 

Cum recunoastem un om orgolios?  Sau cum ne dam seama cand noi insine suntem orbiti de orgoliu?
In relatia cu ceilalti , un om orgolios considera ca are intotdeauna dreptate, nu incearca sa-i inteleaga pe altii, sa accepte alte puncte de vedere, ci ii asculta doar ca sa gaseasca motive de a-i contrazice. Un orgolios nu-si recunoaste greselile, intotdeauna e altul vinovat , iar daca totusi i se demostreaza ca el a gresit, fie nu recunoaste, fie minimalizeaza greseala ca si cand ar fi ceva lipsit de importanta. Iar in cazul asta, ceva din exterior, o anumita conjunctura a determinat asta,  nu e vina lui, ratiunea lui nu poate gresi. Are tendinta de a emite pareri pe un ton atotstiutor, si nu foloseste expresii de genul," eu cred"," poate ar fi mai bine", ci "stiu eu" sau, "e gresit".
Un orgolios nu poate sa-si ceara iertare..recunoscund ca a gresit are impresia ca-si pierde din putere.
Un orgolios nu lasa frau liber sentimentelor, lupta impotriva lor, din teama de a gresi, se conduce numai dupa ratiune.
Orgoliosul e egoist si invidios.
Orgoliosul poate fi foarte suspicios, i se pare ca altii au ceva cu el si comploteaza impotriva lui.
Din orgoliu se poate naste ambitia, invidia, gelozia, posesivitatea.

Cam asta e ceea ce am observat eu legat de orgoliu, astept si alte idei si pareri, precum si exemple de situatii in care se actioneza sub imperiul orgoliului. 

Este Biserica, sau nu, o UNEALTA a politicului?!


Subiectul "PDL pregăteşte o lege a parteneriatului dintre stat şi Biserică" nu este prea mediatizat, deşi are ceva greutate în... bugetul statului!


"Biroul Permanent Naţional a aprobat demararea unui proiect de lege care să realizeze un parteneriat cu Biserica în vederea realizării dimensiunii sociale pe care aceasta o poate avea în societatea româneasca", a afirmat Adriean Videanu, citat de Agerpres. - restul materialului (fără prea multe informaţii) îl gasiţi pe hotnews!

andrei plesu

Am preluat din Adevarul un interviu al lui Andrei Plesu. Il gasiti pe blogul meu. Aici am spicuit cateva opinii interesante.
Cum vă simţiţi când ieşiţi pe stradă?

Ies mai puţin pe stradă acum decât ieşeam înainte şi nu sunt încântat de ce văd, ceea ce nu înseamnă că îmi plăcea mai mult înainte. Însă aş fi preferat ca, plecând de la acel stadiu, să fi evoluat altfel. Deocamdată, suntem într-o anumită impuritate: şi vizual, şi auditiv, şi stilistic şi vestimentar, şi alimentar.

E, în peisajul cotidian, ceva confuz şi neaşezat. Suntem neaşezaţi. Şi am pierdut câteva virtuţi importante: respectul pentru celălalt, admiraţia genuină, autentică pentru calitatea şi reuşita umană, bunăcuviinţa, politeţea, bunătatea. Mi mi se pare că în România lipseşte tot mai acut bunătatea inimii.

Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.

Cum vedeţi societatea românească peste zece ani?

Cu toate datele de acum multiplicate de zece ori. Adică nu evoluţie, ci amplificare.

Eu nu spun că toţi românii sunt hoţi sau toţi românii sunt inapţi. Spun doar că există o lipsă de mobilizare de sine pentru rezolvarea lucrurilor dificile şi o tendinţă de a plasa mereu răspunderea, greutăţile, vina spre altcineva. Când mereu e de vină altcineva, nu e de vină nimeni. Asta se întâmplă.
Asta fac politicienii, în special...

Despre colaborationism si dosarele CNSAS
Sora lui Mircea Vulcănescu mi-a povestit că, în timpul interogatoriului care a pregătit detenţia, un anchetator obosit i-a spus: „Doamnă, sunt atâtea denunţuri, încât şi să vrem nu putem evita arestări masive.“ O fi fost aşa, n-o fi fost aşa, nu ştiu. Dar e un fapt că denunţul devenise, mai ales în anii ’50,o realitate cotidiană.
În cartea unui fost şef al serviciilor secrete din Franţa e povestit următorul episod. Autorul i-a spus lui De Gaulle, la un moment dat: „Să ştiţi că am în subsol toate dosarele Rezistenţei franceze şi ale colaboraţioniştilor. Ce facem cu ele?” Şi De Gaulle a întrebat: „Dumneata ce părere ai?” „Eu sunt de părere că astea cu colaboraţionalismul să nu le deschidem.“ „Dar de ce, ce e acolo?” „La France, domnule general!“

Credeţi în reformarea clasei politice româneşti?

Pe termen scurt şi mediu, nu. Am sfătuit câţiva tineri de calitate să aibă curajul să intre în politică. Gândul meu era că dacă intră cât mai mulţi oameni de calibru în activitatea politică, se va schimba portretul clasei politice. Or, toţi cei care au făcut pasul, după şase luni sunt şocaţi. Şi îmi spun, confidenţial, că dacă ştiau, nu se băgau. Pentru că atmosfera, indiferent de partid, e de aşa natură, încât ai senzaţia că nu poţi să faci nimic rotund, să vii cu o noutate reală. Trebuie să te acomodezi. Şi îţi pierzi libertatea de pomană.
Mai este loc pentru un nou partid pe scena politică românească?

Nu cred. De altfel, nu mai există un interes real pentru politică. A fost o tentativă acum câţiva ani, când Cosmin Alexandru a făcut un partid, Uniunea pentru Reconstrucţia României. L-am auzit vorbind, mi-a plăcut. Am fost la o întâlnire a câtorva membri, mi-au plăcut, aveau alt discurs. Praful s-a ales! E păcat! Şi-au dat seama că nu există receptivitate pentru aşa ceva. Şi nu există! Electoratul nostru nu votează aşa ceva. Dacă apare acum un candidat la preşedinţie de cu totul alt tip decât cei de pe piaţă – care să se poarte frumos, să arate bine, să fie reprezentativ, să-ţi inspire respect -, eu vă asigur că nu-l votează nimeni.

„Aş fi aşteptat să-l văd mai smerit pe Dan Puric”

Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti. Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată.
La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.