intelectul

aceasta postare vine ca un raspuns la ratiune vs simtire, insa domeniul complex si neexplorat suficient aici ma determina sa mi doresc sa vorbesc mai mult despre anumite aspecte oarecum atipice cu care cred ca deja v am obisnuit :)

exista tendinta de a alinia emotiile, ratiunea si intuitia, parerea mea insa este ca ele se afla in registri complet diferiti, forma si esenta, si de abia de aici poate incepe discutia:
- atat ratiunea, cat si emotiile au provenienta in neocortex, deci sunt produsul mintii noastre, care este cea mai avansata forma existenta, generata de Constiinta, dar ramanand simplu instrument de care ne folosim - spun asta pt ca sunt multi cei care se identifica cu mintea lor
nu trebuie uitata inteligenta organismului responsabila de cresterea, protectia si autovindecarea trupului, exista intotdeauna la nivel molecular o energie care stie sa actioneze exact acolo unde este nevoie de ea; este o inteligenta aparte, necontrolata de creier (si atunci de cine?)
- emotiile sunt reactia corpului la activitatea mintii; emotiile sunt inteligente si pot fi controlate prin automotivare, autocontrol emotional, gestionarea emotiilor celorlalti, empatie, etc
- in schimb, instinctul nu este decat vocea Constiintei care zace adormita in noi, exista intr un registru aparte, greu de identificat, mai facil de perceput insa

ratiunea si Constiinta nu sunt sinonime; ratiunea este numai un aspect limitat al Constiintei; gandul nu poate exista fara Constiinta, dar Constiinta nu are nevoie de ganduri...si tot asa, daca ratiunea moare intr un individ, asta nu inseamna ca moare si Constiinta
in majoritatea religiilor, in special cele orientale, Iluminarea inseamna depasirea gandului, evitarea intoarcerii la un nivel anterior gandului, acela de animal sau de planta; atat timp cat inca suntem prada acelui flux neintrerupt al gandurilor involuntare si compulsive si nu ne putem ridica deasupra lui, nici nu putem percepe registrii profunzi ai existentei noastre, ne lasam prada unor sentimente lipsite de autenticitate, care de multe ori se transforma exact in opusul lor

foarte multi din maestrii zen afirma ca verbalizarea si conceptele sunt "activitati demonice", pt ca nu exista nici un rezultat spiritual in urma rationamentelor noastre, ratiunea dezvoltandu se in plan orizontal, in lumea formelor iluzorii, a relativitatii
intelectul, care ne fascineaza pe toti, nu stie nimic despre ceea ce este esential, neavand tangente cu planul vertical, la zborul gandirii care conduce de la sine la absolut

"se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul." (Petre Tutea)... este filosoful care prefera, la fel ca si mine, unui filosof erudit dar ateu o baba murdara pe picioare rugandu se
exista un singur Adevar care nu suporta grade de comparatie, Adevarul este absolut in timp ce raul este relativ.... si pentru Adevarul ca nu este uman, cred ca nu poate fi cunoscut in forme logice, limitate, specifice umanului, ci doar primit si acceptat (sau nu) asa cum este de individ, de umanitate....voi ce parere aveti?

cat sunteti de afectati ?

Ce-ati zice sa vorbim despre evenimentele din viata noastra. E imposibil sa treaca o luna, trei, si sa nu se intample ceva. Cand evenimentele sunt fericite, parca renastem, o stare euforica ne patrunde si ne regasim optimismul. Daca ni se intampla ceva rau, suntem marcati pentru o perioada buna de timp.
Va pun o intrebare, cat de afectati sunteti de un eveniment neplacut ? Cat de usor treceti peste ? Cum va regasiti optimismul si forta de a o lua de la capat, iar si iar ? Obisnuiti sa dati vina pe altii, sau v-o asumati integral ?
Il rog pe Andrei, sa nu dea vina pe Basescu. :))

despre solidaritate

Vi se pare firesc ca, cuiva, care si-a taiat pomul, iar acesta a cazut pe casa, sa-i dai ajutor ?
Exista o limita a solidaritatii ?
Vedem imagini terifiante despre case luate de ape, oameni ramasi cu hainele pe ei, infruntand stihiile si incercand sa salveze ceva. Cred ca nu exista om sa ramana insensibil la asemenea grozavii. Apoi raul trece si cei care au sarit in ajutor se duc si ei pe la casele lor. Oamenii isi trag sufletul si incep sa socoteasca. Alti oameni de departe socotesc ca ar fi bine sa-si rupa de la gura si sa ajute. Trimit bani si haine, iar cei in nevoie isi ridica gospodarie tot in calea apelor. Sau daca nu, nu fac nimic sa inlature un viitor pericol. Trec doi ani, si apele se revarsa iar. Aceleasi lacrimi, aceleasi ajutoare, aceeasi indiferenta.
Probabil ca unii ar da vina pe autoritati, ca nu fac nimic. Probabil ca asa si este. Dar oare pe primar cine l-a ales ? De ce nu il iau de guler, sa-l bage in namol ? De ce se complac in indiferenta si in nadejdea lui Dumnezeu ?
De cate ori s-a intamplat in Ro. scenariul acesta ? De prea multe ori ...

O alta intrebare: nu credeti ca in Ro sunt prea multi care iau si prea putini cei care dau ? Nu credeti ca unii s-au invatat de generatii sa primeasca gratis - ajutoare, pamant, gogosi electorale si altele ?
Un filozof mi-ar spune ca esenta speciei umane este intrajutorarea, spre deosebire de natura, unde orice element slab este eliminat fara regret si procese de constiinta. Am mai spus-o, omul a inventat etica. Omul are compasiune si egoism. Animalele nu au. Ele traiesc intr-o taina tesuta de milioanele de ani de evolutie, taina ce nu permite abateri ... de la esenta. Animalele pier sau se adapteaza. Omul tolereaza si isi perpetueaza mediocritatea.
Dar exista si in cadrul societatii niste limite de toleranta. Cand societatea prospera, atunci limitele sunt foarte lergi, permisive. Se instituie programe sociale, asezaminte de tratament si altele.
Cand societatea se afla in recesiune, limitele se strang, iar ajutoarele sunt mai putine.
De multe ori ma intreb, cum e mai bine pentru o societate, sa fie toleranta sau sa lase selectia naturala sa-si indeplineasca taina ?

vanatorii de iluziii

MyEyesOnyou s-a gandit ca ultimul meu comentariu de pe pheideas.blogspot ar putea deveni o interesanta dezbatere despre: esente, teluri in viata, ce pierdem si ce castigam, daca merita sa facem sacrificii, depresii, "Madaline" si multe altele.
"Daca nu esti sus, esti nimeni ? Alergam ca disperatii zi de zi sa acumulam, sa strangem ... pentru ce ? Merita ? Am devenit robii unor idealuri care, se pare, nu-si vor mai gasi suport in societatea imediat urmatoare. Obsesia pentru perfectiune ne intuneca de multe ori ratiunea. Ochelarii de cal ne impiedica sa vedem si reversul medaliei, adica pretul pe care de foarte multe ori il platim. Si ce e mai tragic, pe masura ce "facturile" se inmultesc, esenta luptei noastre devine ca "aburul unei dimineti de vara". Ne impovaram existenta si gandul cu esecuri, pe care le stivuim cu grija in sinapse. Iar cand avem nevoie de limpezime, ne impiedicam precum motanul Tom in oalele intinse de Jerry. :) Si devenim maestri in a ne complica inutil viata."

Oare merita ?

greselile parintilor

Cat de mult poate un parinte influenta negativ un copil ? Subiectul este extrem de sensibil si face referire le educatie, valori, psihologia copilului, sentimente si multe alte aspecte sensibile.
Poate sa greseasca un parinte ?
Am sa anexez postarea mea privind o greseala facuta de multi parinti, si anume posesivitatea si ocrotirea excesiva.
Copiii trebuie lasati sa aleaga ! Nu e vorba de alegere intre placinta cu mere si strudelul cu branza, pregatite si impachetate cu multa grija de mamica, ci de lucuri total opuse si daca e posibil, cu o amprenta cat mai mica din partea parintilor.
La o prima vedere, sunt convins ca multi parinti vor exclama: "Cum sa-l las sa faca singur ? Saracutul nu poate nici sa se incheie la camasa ! E prea mic. Daca se loveste ... Sunt atatia oameni rai si atatea primejdii in jur ...". Ei bine, daca aprofundam fenomenul, aparent banal, vom descoperi ca in acest control minor si inconstient sta dezvoltarea copilului si implinirea sa ca adult.

Intamplarea a facut sa traiesc multi ani alaturi de oameni ai caror parinti au fost extrem de posesivi. Vesnic introvertiti, fara pareri personale, cu teama de tot ce e nou. Sunt o "pacoste" fara voia lor. Greu poti construi ceva alaturi de ei.
Sunt convins ca multe femei au intalnit barbatul visurilor lor, care nu iesea din cuvantul mamicii. Era absolut esential ca mamica sa-si dea acordul in privinta a tot ce inseamna casnic. Asa e ?:))
Cunosc un cuplu care isi tin copilul inchis in casa. Nu are voie sa se joace cu nimeni, pentru ca se imbolnaveste. Vad primejdii la tot pasul. Lipsita de afectivitate din partea barbatului, ea si-a directionat dragostea catre copil, transformand-o in posesivitate. Intr-o zi, baietelul mi-a spus cu lacrimi in ochi: "Nimic nu fac bine ! Intotdeauna ma cearta ! Abia astept sa plec de acasa !".

Copilul nu este un bibelou. Este o fiinta care are nevoie de miscare si libertate. Libertatea si provocarile ii dezvolta creierul. Un copil crescut la "cinci metri" de parinte va intelege ca acestia sunt limita universului sau si permanent va privi in urma cu teama ca "cordonul ombilical" se va rupe si el va cadea. Cea mai cronica teama va fi cea de esec, care dealtfel il va urmari toata viata.
Prin urmare, parinti, ganditi-va foarte bine cum va cresteti copiii. Ganditi-va ca iubirea, ocrotirea excesiva si teama pentru pericol se pot transforma, uneori, in cel mai mare rau care i se poate intampla unui copil. Lasati-va copiii sa se loveasca de greutati. Invatatura pe propria piele este mult mai de pret decat ocrotirea pe care i-o oferiti. Am mai spus intr-o postare anterioara, parinti, nu va tineti copiii de mana, ci puneti-le genunchere !:))

Poate pentru fete fenomenul nu este atat de important. Dar ia ganditi-va, ce va face un baiat, care intr-o zi se va trezi barbat si fetele, in loc sa gaseasca in bratele lui ocrotire si siguranta, vor vedea un "sisi-boy" ? Ce parere isi va face o fata, cand la o intalnire, il loc s-o conduca acasa, o va suna pe mamica sa-i ceara voie ? Sau, cum imi povestea o prietena buna ca a patit, in weekenduri, in loc sa fie cu ea, el isi insotea mamica in excursii. Va dati seama ce surpriza ar putea sa-i faca intr-o zi baiatul ei, cand va descoperi ca ii plac baietii ? * Nu e gluma; exista o statistica in acest sens. :)

Relatia de cuplu - libertate in doi?!

Continuand ideile mele despre viata in doi, despre care am scris intr-o postare mai veche Relatia de cuplu, incerc sa propun spre dezbatere un subiect delicat: cat de liber esti sau vrei sa fii intr-o relatie. E casnicia o colivie de aur? Poti sa te simti liber si sa fii casatorit in acelasi timp? Senzatia de libertate e strans legata de aceea de fericire. Poti fi fericit daca te simti incatusat?
    Dar mai intai trebuie sa pornim de la ideea cat de liber iti doresti sa fii. Te indragostesti, iar dragostea presupune daruire, daruire totala, iar atunci cand simti asta nu-ti doresti decat sa apartii cu totul celuilalt. In momentul acela nu-ti mai doresti nici un pic de libertate, spui iubitul (a) meu (mea), sufletul si trupul iti apartine  pune-mi catuse :) . Acum nu vreau sa sugerez scenarii sado-masochiste, vreau doar sa descriu starea de euforie pe care ti-o da dragostea la un moment dat. Insa aceasta stare nu poate dura la infinit, iar la un moment dat fluturasii din stomac dispar..si catusele incep sa te incomodeze. Realizezi ca de fapt ai nevoie si de un spatiu personal..unii de mai mult, altii de mai putin. Sau se poate intampla sa pornesti la drum de la inceput cu o imagine clara despre ceea ce vrei intr-o relatie.
    Fericirea unui cuplu inseamna fericirea celor doi. Notiunea de libertate merge mana in mana cu cea de fericire si ele depind in primul rand de noi, celalalt trebuie in primul rand sa nu ne impiedice si chiar sa ne sustina atunci cand avem nevoie in drumul nostru spre fercire si implinire.
   Libertatea pe care suntem dispusi sa o acordam celuilalt e de regula libertatea care o dorim pentru noi, iar avand in vedere ca suntem diferiti..de aici pot aparea conflicte. Pentru a te simti confortabil intr-o relatie si ca acesta sa dureze..trebuie sa ne punem cumva in acord privind gradul de libertate pe care ni-l dorim.
    Libertatea este strans legata de asemenea de incredere. Pornind de la aceasta vreau sa spun ca pentru mine relatia ideala presupune incredere, foarte multa incredere, incredere ce tinde spre infinit , deoarece incredere nemarginita nu exista :). Increderea se construieste in timp. Incredera presupune cunoastere, sa te cunosti pe tine si sa-l cunosti pe cel de langa tine. Increderea se construieste si pe principii, acele principii trebuie sa fie o temelie care sta la baza vietii in doi, pe care ti le stabilesti impreuna de comun acord, si nicidecum nu sunt o colivie care iti restrang libertatea.
   Liberatea  exista la urma urmei doar in perceptia noastra. Deci depinde numai de noi daca in doi ne vom simti mai liberi sau decat singuri. Dar paradoxal poate..desi multora le e teama sa se implice intr-o relatie contractuala tocmai din frica de a-si pierde libertatea, cred ca majoritatea oamenilor care si-au gasit o pereche, se simt mai impliniti si implicit mai liberi. Conditia cred ca e ca cele doua libertati sa se uneasca..sa existe conceptul de NOI..nu cel de EU, TU...libertatea mea, libertatea ta, pentru ca atunci libertatile intra in conflict si se sufoca una pe alta.  Insa conceptul de NOI nu trebuie sa-l anihileze pe cel de EU si TU..ci sa sa fie o reuniune ce pastreaza individualitatea fiecaruia..insa prin conventii si comunicare functioneaza ca un intreg. Usor de zis, greu de pus in practica. Iubim libertatea, ne place sa ne simtim liberi, dar de multe ori ne este greu sa acceptam libertatea celuilalt. Voi ce spuneti, cat de liberi sunteti sau vreti sa fiti intr-o relatie?

PERPETUAREA VIRTUALA

















Azi am sa va scriu fara diacritice, gasesc obositor modul asta de a tasta, nu pentru ca nu e firesc limbii, ci pentru ca nu am o tastatura corespunzatoare.
M-am uitat de curand pe internet si mi-am zis sa fac o mica statistica cu privire la cele mai cautate site-uri online.
Nu mare mi-a fost mirarea sa gasesc pe locurile fruntase site-urile matrimoniale, sau mai nou "dating sites", care au impanzit retelele virtuale de mai bine de 10 ani.
Daca la inceput era in voga "mirc-ul", acum cele mai cautate portaluri sunt cele cu chat inclus, fie ca vorbim de facebook, netlog, batranul hi5 si lista poate continua.
Dar ce mai tura-vura, iata si blogosfera a devenit un loc de dating.
Ne cautam unii pe altii, oriunde numa' sa fie in spatele monitorului, e mai usor, e mai comod, e mai safe?
Cert e ca de mai bine de 10 ani, lumea nu mai doarme noaptea, ci sta acolo pe chat-urile aducatoare de un flirt, o mica defulare, sau de ce nu... o potentiala relatie.
Cati dintre voi si-au dat intalnire pe site?
Sau nu, intrebarea corecta e: cati recunosc ca au facut asta?
Iata si o mica evaluare:
________________________________________________

barbati insurati<------->femei maritate= 70%
adolescenti pana in 18 ani= 45%
burlaci(30-45 ani)= 80%
femei singure(30-45 ani)= 90%

__________________________________________________

Precizez insa ca aceasta statistica e pe drept subiectiva, cuprinzand frumoasa noastra tara, daca ar fi sa moderez la nivel global, ajungem sa invatam perpetuarea "bio-sferica", de ce nu, ne-am inmulti prin fotosinteza.
Nu e de ras, e trist sa ajungi sa intri in universul ala si in toata minciuna noastra umana, sa ajungem sa cautam o aventura pe net, sa ne dam si intalnire si: "surpriza"!!! sa vedem ca cel ce ne asteapta la o cafenea cu o floare in mana, foarte elegant/a, e de fapt sotul sau sotia fiecaruia dintre noi.
Comic?
Dureros de comic!
Revenind la tematica de azi, am stat si am pus pe foaie o asa-numita ontologie a ceea ce numim noi azi "increngatura speciei", asadar o mica dialectica despre procesul cognitiei speciei asteia, care se duce la vale cu viteza luminii.
Ma uit pe site-uri la copilite pana la varsta majoratului, frumos expuse cu sanii-n vant sau alte organe la vedere, boite si strangulate de culori sadice, care mai de care mai etalate si vandabile vizualului flamand.
"Vrem carne!" scria cineva pe un amarat de blog!
Oare asta vrem?
Daca la 16 ani, noi cei din linia intai.. care am prins revolutia cu tancuri defiland, habar n-aveam ce inseamna tainele kamasutrei, acum o pustoaica de numa' 16 anisori devine Guru of sex pe orice site nocturn.
Si va-ntreb dragii mei, vreti sa mai aveti copii?
Unde?
Cu cine?
In ce timpuri?
Cu ce scop?
Pentru ca eu una ma uit siderata la copiii care vin din urma si cred ca am sa-i gasesc cat de curand prin parcuri, sau la colt de strada, intr-o maniera adamico-evica updatata.
Ce le vom spune atunci copiilor nostri?
Ca mai exista papusi, masinute, ii vom invata sa sara coarda, sa joace sotron, le cumparam bicicleta, ii ducem la teatru de papusi sau in tabere de scout?
Sau le prezentam jucariile erotice care au impanzit toata tara, ca vorba aia - romanul este creativ cand e vorba de inovatii hormonico-ambientale.
Apoi ma uit la tinerele femei, ajunse in pragul frumoasei varste de 30 de ani, care au inceput sa concureze cu fetitele reinstruite pentru noua generatie - generatia soc!
Va intrebati de ce sunteti singure?
Look around! - Barbatul este prins in 3 segmente:
1 Ori traieste cu parintii pana la 45 de ani, pe motiv ca: chiria e scumpa, are mancarica calda intr-un "mammoni style" scolit si unii dintre ei fericiti si-au antifonat peretii "dormitorului de nebunii".
2 Ori traieste singur pana la 45 de ani si pecetluieste burlacia in toata frustrarea anilor care au trecut cumparand o pisica, daca femeia potrivita nu exista.
3 Ori e insurat, dar sotia lui doarme cu copii in dormitor, nu poate sa le deranjeze... si-apoi are wireless domnul nostru, o mica inalnire virtuala nu ar face mari valuri.
Ajungem si la domnitele noastre dezolate si panicate ca trec anii si ajung sa nu mai puna fierul pe deget, intr-o depresie continua iata cum sta situatia:
1 Ori traieste cu parintii pana la 45 de ani, pe motiv ca: "barbatii este porci", salvarea lor vine pe alte cai, un mic cont virtual, un nene cu yacht, uite asa mai fac si ele turul lumii.
2 Ori e maritata, dar prematur si n-a stiut sarmana ca sotul ei o va insela, sau ii va mai lipi cate una din cand in cand, dar ce sa-i faci, asa-s barbatii romani - neam de daci viteji si plini de patos cand iubesc.
3 Ori traieste singura pana la 45 de ani, femeie independenta dom'le, numa' buna de pusa pe piata, asteptand cu speranta maxima printul pe cal alb.
Dramatica situatie dragii mei, daca am ajuns in secolul 21 sa ne pierdem valeitatile, demnitatea, credinta in noi insine, apoi ma gandesc ca vremurile ce vin vor trece de efectul perpetuarii virtuale, vom ajunge sa purtam probabil o telecomanda futurista care ne va implini hormonal, ca vorba aia... clone exista, inmultirea in vitro nu mai e ceva nou, mai urmeaza si o mica jucarica de produs placere pe toate planurile si adio virtual, adio real, adio om.
Cati barbati in ziua de azi isi mai doresc o familie?
Vremuri grele - ne spun ei, cu ce sa o intretii, femeile sunt materialiste, vor casa, vor plimbate, vor sa fie cochete si mai vor si fidelitate?
Prea mult!
Se vorbeste atat de mult de materialism, dar hai sa vedem ce inseamna barbatul materialist?
Vrea masina, vrea sa-si permita 2 pungi de silicoane pe masura 90-60-90, vrea independenta, vrea femei frumoase la orice varsta. Daca asta nu e materialism, oare ce-o fi dragii mei?
De ce nu vor barbatii femei destepte?

Raspunsuri:
"La ce-mi trebuie, ce sa fac cu ea, sa filosofez despre Hegel in loc sa ma lase s-o trag de par cand o prind la colt?"
"Mai desteapta decat mine? Nu exista asa ceva... Femeia e facuta sa invete sa intre in bucatarie, sa aduca niste plozi si sa si-i creasca"
"Nu cred in femei destepte, au gura mare si vor bani, bani, bani... dar fac sex cu patura-n cap"


Dragii mei, barbati si femei, care va simtiti a mai fi... lumea se duce de rapa, aceasta postare e doar un semn de alarma, nicidecum o critica si vizeaza ambele sexe:
TREZITI-VA!
Traim o situatie de criza si transformari majore, copii nu mai sunt copii, femeia nu mai e femeie, barbatul nu mai stie ce inseamna a fi barbat... istoria se repeta si traim Babel-ul prezent - tare ma tem ca la finalul unui mare deja-vu o sa ne prapadim specia definitiv si nu stiu ce arca salvatoare ne mai poate da sansa unei reveniri.
O singura intrebare as vrea sa va puneti, simpla si demna de a fi cugetata:
Daca asta e lumea in care traim, incotro va indreptati?
Pana una-n alta, eu am plecat sa va caut...
Oare mai sunteti de gasit?

Maya