constientizare sau recunoastere

Constientizarea tine de personal si felul in care percepem o realitate.
Ce este realitatea si cum o percepem ? Realitatea este un paradox si toata viata incercam sa ne croim propria realitate, luand cate o bucatica din realitatile celorlalti. Le punem cap la cap, aruncam franturi vechi, ce nu mai corespund, adunam altele noi si n-o terminam niciodata. Tot ce adunam are un singur scop, acela de a ne face bine, cum spunea cineva, sa ne hranim egoul. Unii aduna, speculeaza, fura, si progreseaza "hranindu-se" cu realitatile altora. Altii in schimb, iau de la altii si daruiesc mai departe, pastrand pentru sine foarte putin. Putin in aparenta, pentru ca scopul este acelasi.
Un om complet izolat pe o insula nu poate constientiza. Adica constientizeaza aspecte primitive - ploua, vine furtuna etc - tot un fel de raportare, dar la mediu si esenta. In schimb, nu poate constientiza ca este prost sau destept, bun sau rau, frumos sau urat. Constientizarea eticii si esteticii tine de gregaritate, de particularitatea sociala a speciei. Educatia ne ajuta sa constientizam. Este alfabetul constientizarii. Fara ea nu putem sa construim nimic, sa ne apropiem de esenta. Educatia ne ajuta sa triem franturi de realitati - oameni, fapte, locuri - la care ne raportam continuu, si in final sa atingem un nivel de constiinta avansat. Educatia inseamna cunoastere, iar constientizarea inseamna adaptare.
Constientizarea mai tine si de patologic. Patologicul ne altereaza discernamantul, precum un copil care incearca in zadar sa ridice un castel din cuburi.

Recunoasterea este altceva. Este, sa zicem asa, reversul medaliei. Ea tine de aspect si forma, pentru ca se refera la felul cum ne vad ceilalti. Pentru un om, importanta aspectului este esentiala. Recunoasterea fara constientizare nu este posibila ! Un om inconstient nu poate recunoaste, pentru ca nu are ce. In schimb unul constient da! Recunoasterea tine de etica personala. Putem sa constientizam faptul ca suntem buni, frumosi sau destepti, punand cap la cap franturi din realitatile celorlalti, si sa nu recunoastem ca suntem rai, urati, prosti, pentru ca recunoasterea unor aspecte negative ne poate dauna. Cum spuneam, recunoasterea tine mai mult de forma si mai putin de esenta. Iar eticul ne poate determina sa spunem adevarul sau sa mintim. A recunoaste inseamna sa spunem adevarul. Este alegerea noastra.
Astept pareri ...

Cum va impacati cu fatalitatea ?


Am auzit adeseori urmatoarea replica "Daca e sa se intample, se intampla !" si m-am intrebat, ce poate fi in mintea celui ce-o rosteste, de regula un om absolut normal, intrebat, de ce isi tine copilul de doi anisori la mare in soare, toata ziua.
Pentru a gasi raspunul am facut un efort si mi-am eliberat pentru un moment mintea de ganduri, prejudecati, stiinta si rational. Ce a ramas, a fost emotia ! :) Prima reactie a fost sa ma minunez de prostia oamenilor, dar mi-am dat seama ca pot fi subiectiv si ... emotional. :)
Cei care rostesc celebra replica au un fel al lor de a privi lumea, putin fatalist, cred in soarta si mai cred ca tot ce li se intampla e vointa divina. Ca individ care stie destul de bine unde se termina rationalul, marturisesc ca imi este greu sa inteleg cum un om poate sa traverseze o strada "cu ochii inchisi". Ei bine, uite ca sunt asemenea oameni, si nu putini.
Cred ca in mentalul lor apar o suma de conflicte, cum ar fi intre: stiinta si nestiinta, teama si curaj (a se citi bravada), ratiune si credinta etc.
Nestiinta este un fenomen larg raspandit. Cand se naste, omul are "cautarea in sange", adica in patternul sau genetic este inscrisa curiozitatea, dorinta de a afla si a intelege fenomenul. Apoi, pe masura ce inainteaza in varsta, "de ce ?"-ul se transforma in credinta. Sclipirea din priviri i se stinge, devenind un om asolut "normal". Adica un om "ca ceilalti", timid, supus unor puteri mai mari decat poate el cuprinde, cum ar fi: vointa divina, politica, ploaia, soarele etc.:)
La un moment dat ratiunea se transforma in credinta. La un moment dat in viata, omul il cunoaste pe Dumnezeu. Cred ca credinta este cel mai mare dusman al cunoasterii, pentru ca ea il face pe om sa accepte si sa iubeasca neconditionat. Credinta in Dumnezeu si convingerea ca acesta il poate apara de rau devine atat de puternica, incat da, omul poate sa "traverseze strada cu ochii inchisi", sau sa spuna "daca e sa mi se intample, se va intampla !".
Cum va impacati cu fatalitatea ? :)

egoul

de ce brandurile celebre au ajuns sa se vanda asa de bine intr o tara atat de saraca? avem explicatia in egoul exacerbat al romanilor care cucereste pe zi ce trece un spatiu tot mai mare

egoul este acel sentiment iluzoriu al sinelui denumit de einstein "iluzie optica a constiintei", acea eroare primordiala (pacatul originar i as spune eu), acea perceptie gresita despre noi insine a ceea ce suntem…
desigur ca egoul este creatia intelectului, cu care omul are tendinta de a se identifica; acest sine iluzoriu devine baza interpretarilor gresite ale realitatii, a proceselor de gandire
Constiinta (principiul organizator din spatele aparitiei formei) se incarneaza in dimensiunea manifesta, devenind astfel forma, moment in care ea intra intr o stare ca de visare...inteligenta ramane, dar Constiinta devine inconstienta de sine, pierzandu se in forme si identificandu se cu ele; in acest context, egoul reprezinta identificarea Constiintei cu forma, iar trezirea anuleaza egoul definitiv, prin strafulgerari/flashuri, care cumulate pot aduce trezirea
ca o completare, gautama siddhartha a trait in india in urma cu 2600 de ani, considerat a fi printre primii care au experimentat "trezirea"... mai tarziu i s a spus buddha (buddha inseamna "cel trezit”)
problema acestui ego este insuficienta, faptul ca nu se multumeste cu putin, iar "mai mult" devine termenul dominant: isi doreste mereu mai mult si mai mult, refuzand momentul prezent, refuzand acceptarea a ceea ce este si inducand in acest mod suferinta
este problema celor mai multi dintre noi, care nu se multumesc si nu aprecieaza ce au: isi promit in sinea lor fericirea in momentul in care vor dobandi ceea ce isi doresc, uitand ca in momentul in care vor ajunge sa aiba ce vor, isi vor dori mai mult si mai mult, perpetuandu si astfel nefericirea…
satisfactiile pe care le are egoul sunt diverse, pleaca de la material in principal, de la contul din banca, a masinii luxoase al carui pret este inevitabil disproportionat cu capacitatea financiara reala, de la bagajul de cunostinte cu care vrea sa epateze, de la silicoane&imbunatatiri, ajungand in mod dramatic pana la superioritatea "ascetului" care a renuntat la posesiunile materiale in favoarea orgoliului sau...vorbesc desigur de cei care o fac strict in sensul superioritatii ascezei lor….
egoul este cel care provoaca suferinta prin modul imperios prin care cere “mai mult”, pt ca nu voi fi ipocrita/habotnica sa spun ca materialitatea nu e atractiva, dincontra, este chiar placut sa ne bucuram de ea, pt asta ea fiindu ne data, dar consider complet gresit sa ti identifici valoarea personala umana cu valoarea contului din banca, a masinii pe care o afisezi ostentativ, a rochiei sau formelor fizice pe care le afisam si pt care am dezvoltat o adevarata obsesie….

vestea buna este ca procesul trezirii este ireversibil, el punand spatiu intre noi si egoul nostru: constientizarea iluziei ca fiind iluzie duce la dizolvarea ei; consider ca pt asta ne sunt date incercarile la care ne supune viata, tocmai pt a provoca ruptura de materialitatea iluzorie cu care avem tendinta de a ne identifica….am experimentat pe mine insami aceste aspecte, tocmai in momente in care egoul meu imi spunea ca am asimilat suficiente de la viata
consider ca dizolvarea egoului trezeste Constiinta in noi, singura de natura a aduce linistea, pacea si fericirea autentice, prin descoperirea adevaratei noastre naturi
de ce sfintii parinti sau maestrii zen, sau calugarii budisti capatau “puteri paranormale” de levitatie, telepatie, citirea gandurilor, corpuri eterice stralucitoare, etc, etc? pt ca armonizarea cu intreg Universul iti aduce energii nebanuite, tangibile in dimensiunea “vidului esential”, conversia Trezirii, Satori

cred ca toate religiile se reunesc prin cele mai inalte principii

din frumusetea cuvantului zen: "zen inseamna, simplu, a sta golit de ganduri, uitand trupul si spiritul, si atunci vei atinge Calea" (dogen)

“am aruncat acest lucru de nimic
care este numit “Eu”
si am devenit universul imens”
(natsume soseki)

“fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor va fi Imparatia Cerurilor” …..maestrul eckhart spunea pe la 1300 ca omul cu adevarat sarac cu duhul nu vrea nimic, nu doreste nimic, Il lasa pe Dumnezeu sa lucreze in el…omul sarac in duh este golit de orice cunoastere rationala, Dumnezeu, care este in toate, ii este de ajuns…omul cu adevarat sarac nu poseda nimic, nici chiar propria existenta, el este doar locul lui Dumnezeu